miercuri, 11 februarie 2009

AUGUST 2007

Dali şi cealaltă realitate


Furaţi de giumbuşlucurile insolite din timpul lui Dali, dacă vreţi dalian, uităm valoarea eternităţii sale artistice. Spaniolul Salvador, 1904-1989, este salvarea oricărei manifestări despre el însuşi, iar privitorii, uimiţi de îngâmfarea sa publică, se aruncă în neverosimil. Prieten cu Federico García Lorca şi Luis Buñuel, numai el poate fi câinile andaluz aurit de vârstă. Numai el poate proteja aura Isus-ului resemnat crucii Sale. Numai el poate întârzia ora ceasurilor care curg. Toate astea, dacă vrea. Şi a vrut. Totul cu tot, lui. Cu academismul pictural al sertarelor ce poartă sâni, cu girafe înflăcărate de fuga vremurilor virtuale, cu premoniţii de război, cu... Mustaţa lui Salvador Dali adulmecă iniţial pictura metafizică (Giorgio de Chirico), apoi găseşte spaţiu imemoriabil şi personal în suprarealism. Unul extrem, chiar violent, critic şi asumat, cu nebănuite nedumeriri existenţiale umane. Este ceea ce poate fi numit un Dumnezeu al beţivilor ne-îmbătaţi, un zeu al ironiilor excelent regizate sau, mai bine, un eu obsesiv-compulsiv în gândire.
Într-o nouă dimensiune culturală, Muzeul de Artă din Timişoara se îmbracă cu hainele Dominării Iraţionalului ale artistului iberic, cu litografii originale, o mică parte din creaţia sa. În cele 125 de ilustraţii, universalitatea lui Cervantes (Don Quijote) şi Dante (Decameronul, Divina Comedie) îşi completează paginile spre o înţelegere cu întrebări de sine, drog de genialitate în spinare. Fecioară şi prunc dintr-o stropire. Mâini şi picioare ieşite dintr-o stâncă. Quijote într-un vârtej al morii şi nori cu sfinţi înşiraţi. Sexuri ascunse de corpuri rabelais-ene şi...
Deasupra crucii sale, martorul este al totului tot, acum pentru noi toţi. O flacără atinsă de eternitatea ritmului său dalian.
(Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 6 august 2007)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu