Europa în caricaturi
O sinteză narativă prin imagini, la Centrul Cultural Francez Timişoara: Europa în caricaturi – Trei secole de istorie ilustrate în desene de presă. Caricatura (din cuvântul italian caricare = a exagera, a şarja) într-un sens mai larg, se referă la reprezentarea efectelor comice obţinute în urma observării deformaţiilor fizice – portretul caricatural; ori la receptarea situaţilor ridicole – desenul satiric; ambele, cu dorinţa imitaţiei nereuşite asupra subiectului original. Ca expresie artistică, ea poate fi identificată încă din perioada antică – de la manuscrisele egiptene, peste unele decoraţii ceramice greceşti, la picturile murale romane – apoi în decoraţiunile catedralelor din Evul Mediu, sau în studiile de fizionomie ale cunoscutelor capricii semnate de Leonardo da Vinci. Dezvoltarea ca gen începe odată cu Revoluţia franceză din 1789. Cu rol important în evoluţia presei, deopotrivă şi a artelor plastice, tehnica gravurii litografice, descoperită de germanul Aloys Senefelder, în anul 1796, facilitează reproducerea imaginii într-un tiraj cât mai mare. Peste şase ani, litografia este introdusă în Franţa, iar numărul jurnalelor începe să crească simţitor. După anul 1881, dintr-un total de 3800 de ziare franceze, 250 de titluri aparţin jurnalelor de satiră. Ulterior, indiferent de direcţia publicaţiilor mondiale, fiecare număr apărut conţine cel puţin o imagine caricaturală alăturată, sau sub formă de substitut, articolului de fond principal. Un bon dessin vaut mieux qu’un long discours... O imagine face cât o mie de cuvinte (Le guide du dessin de presse – Histoire de la caricature politique française, Françoise Forcardell, Editura Syros/Alternatives, Paris, 1989, p. 91).
O sinteză narativă prin imagini, la Centrul Cultural Francez Timişoara: Europa în caricaturi – Trei secole de istorie ilustrate în desene de presă. Caricatura (din cuvântul italian caricare = a exagera, a şarja) într-un sens mai larg, se referă la reprezentarea efectelor comice obţinute în urma observării deformaţiilor fizice – portretul caricatural; ori la receptarea situaţilor ridicole – desenul satiric; ambele, cu dorinţa imitaţiei nereuşite asupra subiectului original. Ca expresie artistică, ea poate fi identificată încă din perioada antică – de la manuscrisele egiptene, peste unele decoraţii ceramice greceşti, la picturile murale romane – apoi în decoraţiunile catedralelor din Evul Mediu, sau în studiile de fizionomie ale cunoscutelor capricii semnate de Leonardo da Vinci. Dezvoltarea ca gen începe odată cu Revoluţia franceză din 1789. Cu rol important în evoluţia presei, deopotrivă şi a artelor plastice, tehnica gravurii litografice, descoperită de germanul Aloys Senefelder, în anul 1796, facilitează reproducerea imaginii într-un tiraj cât mai mare. Peste şase ani, litografia este introdusă în Franţa, iar numărul jurnalelor începe să crească simţitor. După anul 1881, dintr-un total de 3800 de ziare franceze, 250 de titluri aparţin jurnalelor de satiră. Ulterior, indiferent de direcţia publicaţiilor mondiale, fiecare număr apărut conţine cel puţin o imagine caricaturală alăturată, sau sub formă de substitut, articolului de fond principal. Un bon dessin vaut mieux qu’un long discours... O imagine face cât o mie de cuvinte (Le guide du dessin de presse – Histoire de la caricature politique française, Françoise Forcardell, Editura Syros/Alternatives, Paris, 1989, p. 91).
Expoziţia este realizată cu sprijinul Fundaţiei Robert Schuman (politician francez, unul dintre fondatorii Uniunii Europene prin Declaraţia care-i poartă numele – 9 mai 1950), prin postere de mari dimensiuni. Metamorfozată continuu de revoluţii sociale şi naţionale, de crize sau războaie, schimbările bătrânului continent petrecute în perioada ultimelor trei secole nu au avut cum scăpa observaţiilor acide ale caricaturiştilor din fiecare perioadă. Invitând spre plăcerea vizionării planşelor, am să enumăr doar denumirile unor cunoscute ziare sau reviste, precum şi numele unor artişti-jurnalişti... În perioada 1789-1914 – La Caricature (1830-1843, primul titlu satiric cu puternic impact social), urmat de Le Charivari, L’Actualité, Simplicissimus – cu James Gillray, Honoré Daumier (considerat primul dintre cei mai apreciaţi caricaturişti) şi Faustin. Între anii 1914-1945 – Simplicissimus, Kladderadatsch, Ulk, Daily Herald – cu Louise Raemaekerss şi Rolf Roth. În fine, după anul 1947 – Ulenspiegel, Le Cri de la France de Paris, Tägliche Rundshau, Le Monde, Le Figaro, Tageblatt – şi câţiva din numeroşii autori contemporani: Simon, Sennep, Nicolas Vial, Plantu, Bryan Reading, Adamas Zilinskas, Wieslaw Smetek. Şi mulţi, mulţi alţii...
(Imaginile foto sunt preluate din expoziţie)
Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 456 octombrie 2009
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu