OCTOMBRIE 2009

Între real şi oniric

Un prea-plin sentiment de călătorii Între real şi oniric, cu artistul Ciprian Radovan, la Muzeul de Artă. Cuvintele cursive pot fi scrise şi cu penelul îmbibat în culori nuanţate. Pictorul, semnatar şi al unor apreciate comentarii plastice, cunoaşte prea-bine virgula dintre cele două lumi, părăsind-o voit în favoarea expoziţiei retrospective actuale. (Dez)legarea emblematică dintre ele o face pustietatea imensei Câmpii (1978) cu un singur copac, reprezentat integral precum o umbră-şablon peste suprafaţa pământului şi nu al cerului, cum ar fi normal. Aflat undeva la limita dintre cer şi pământ, între perspectiva geometrică şi cea plonjată, aeriană, autorul creează halucinaţii... Aici, mai mult decât realul şi oniricul din întreaga sumă a lucrărilor expuse, conceptul existenţei în sine dar şi al sinelui cere tihnă privirii, virgula dintre cele două lumi sensibile şi complementare.



O expoziţie cu tuşe în verde, Eco, semnată de Sorin Oncu (Serbia), la Galeria Calina. Fundalul expunerii este cenuşiul albului murdărit de obiectele uzuale în urma îndeletnicirile sociale şi consum divers, apoi transformate ca simboluri subliminale expectative, cu excepţia fumului abundent din Suffocate for comfort. Există o tendinţă spadasină spre ironic – prin timide anunţuri dadaiste – însă ea este generată mai mult de o experienţă particulară, fără identificarea directă a sursei poluante. Oricum, cine nu (se) simte, nu (se) vede ruşinat, apoi pierdut cu capul plecat... Dealtfel intensitatea sarcasmului este reprezentată prin etalarea alandala al ochelarilor cu oculari opaci verzii, peste un alb impecabil, apropiată ready-made-ului - Green tinted eyeglasses. Duelul orb purtat între bun simţ şi cotidian este cât se poate de virtual, ca folosirea coşului de gunoi...



Ca un copil deţinător al unei îndelungate experienţe asupra senectuţii profunde, dar nicidecum îmbătrânit, Adrian Samson (Deva) este prezent, la Galeria Helios, cu Palimpsestele memoriei. Realizată într-o tehnică mixtă, textura din majoritatea lucrărilor este obţinută prin reveniri cromatice spontane, vibrante, asemănătoare dripping-ului, până la creearea unor suprafeţe asemănătoare basoreliefului. Asocierea straturilor de grosimi diferite, uneori transparente, cu cele ale memoriei, este evidentă, iar reperele temporale, titlurilor (Amintiri din copilărie, Fereastră ş.a.). Picturile, încadrate în registrul unui expresionist-abstract, sunt temperate de un figurativ ingenuu, liniştitor, unde o casă, un ochi, o pasăre sau portretul unui prieten imaginar, creează o poveste întinsă cât vârsta copilăriei.



Ani Zece la Galeria Pygmalion, cu o parte din graficienii absolvenţi ai Facultăţii de Arte Timişoara – promoţia 1999: Bájko Attila, Csillag István, Fazakasz Barna, Ioan Indru, Silviu Nopcea, atunci sub îndrumarea actualului decan al Facultăţii de Arte şi Design, Adriana Lucaciu. Cu rare excepţii şi contrar unei aşteptări clasic-pedagogice, majoritatea lucrărilor sunt dominate de culoare. Totuşi, trăsătura caracteristică este dată de limpezimea limbajului grafic bine construit. Comform ordinii alfabetice de mai sus – personaje desenate doar prin contur contorsionat, expresionist; rânduri scrise dintr-o carte încă netipărită; detalii din portrete monumentale, fantastice; violoncele lipsite de arcuşuri, dar cu ecoul unor acorduri cromatice sensibile; singurătatera peştelui de prin hărţi învechite, cu oceane... adunate toate în jurul încăperilor cu personaje chircite, semnate de profesoara îndrumătoare – expoziţia Zece reprezintă bucuria revederii într-un moment jubiliar.



Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45
6 octombrie 2009

OCTOMBRIE 2009

Europa în caricaturi
O sinteză narativă prin imagini, la Centrul Cultural Francez Timişoara: Europa în caricaturi – Trei secole de istorie ilustrate în desene de presă. Caricatura (din cuvântul italian caricare = a exagera, a şarja) într-un sens mai larg, se referă la reprezentarea efectelor comice obţinute în urma observării deformaţiilor fizice – portretul caricatural; ori la receptarea situaţilor ridicole – desenul satiric; ambele, cu dorinţa imitaţiei nereuşite asupra subiectului original. Ca expresie artistică, ea poate fi identificată încă din perioada antică – de la manuscrisele egiptene, peste unele decoraţii ceramice greceşti, la picturile murale romane – apoi în decoraţiunile catedralelor din Evul Mediu, sau în studiile de fizionomie ale cunoscutelor capricii semnate de Leonardo da Vinci. Dezvoltarea ca gen începe odată cu Revoluţia franceză din 1789. Cu rol important în evoluţia presei, deopotrivă şi a artelor plastice, tehnica gravurii litografice, descoperită de germanul Aloys Senefelder, în anul 1796, facilitează reproducerea imaginii într-un tiraj cât mai mare. Peste şase ani, litografia este introdusă în Franţa, iar numărul jurnalelor începe să crească simţitor. După anul 1881, dintr-un total de 3800 de ziare franceze, 250 de titluri aparţin jurnalelor de satiră. Ulterior, indiferent de direcţia publicaţiilor mondiale, fiecare număr apărut conţine cel puţin o imagine caricaturală alăturată, sau sub formă de substitut, articolului de fond principal. Un bon dessin vaut mieux qu’un long discours... O imagine face cât o mie de cuvinte (Le guide du dessin de presse – Histoire de la caricature politique française, Françoise Forcardell, Editura Syros/Alternatives,  Paris, 1989, p. 91).

Expoziţia este realizată cu sprijinul Fundaţiei Robert Schuman (politician francez, unul dintre fondatorii Uniunii Europene prin Declaraţia care-i poartă numele – 9 mai 1950), prin postere de mari dimensiuni. Metamorfozată continuu de revoluţii sociale şi naţionale, de crize sau războaie, schimbările bătrânului continent petrecute în perioada ultimelor trei secole nu au avut cum scăpa observaţiilor acide ale caricaturiştilor din fiecare perioadă. Invitând spre plăcerea vizionării planşelor, am să enumăr doar denumirile unor cunoscute ziare sau reviste, precum şi numele unor artişti-jurnalişti... În perioada 1789-1914 – La Caricature (1830-1843, primul titlu satiric cu puternic impact social), urmat de Le Charivari, L’Actualité, Simplicissimus – cu James Gillray, Honoré Daumier (considerat primul dintre cei mai apreciaţi caricaturişti) şi Faustin. Între anii 1914-1945 – Simplicissimus, Kladderadatsch, Ulk, Daily Herald – cu Louise Raemaekerss şi Rolf Roth. În fine, după anul 1947 – Ulenspiegel, Le Cri de la France de Paris, Tägliche Rundshau, Le Monde, Le Figaro, Tageblatt – şi câţiva din numeroşii autori contemporani: Simon, Sennep, Nicolas Vial, Plantu, Bryan Reading, Adamas Zilinskas, Wieslaw Smetek. Şi mulţi, mulţi alţii...
(Imaginile foto sunt preluate din expoziţie)

Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 456 octombrie 2009

SEPTEMBRIE 2009

Pictura ca autocunoaştere

Fotografii de mari şi mici dimensiuni despre Flash-uri ale identităţii, la Galeria Calina, având ca autoare pe Simona Dobrescu (Bucureşti). Susţinându-se pe nuditatea parţială şi forma plană a corpului feminin, văzut doar din spate, mâinile aceluiaşi corp aplică sau descuamează diverse autocolante cu imagini-şablon – trandafiri, timbre, monede, lame vechi etc - valori intrate în uzul unei raţiuni apropiate desuetitudinii, dar re-valorificate persuasiv de implicarea parametrică al zonei kitsch. Frumoase de urmărit sunt mişcările dermei atunci când autocolantele se dezlipesc de trup, trup regăsit ulterior prin goliciune proprie precum puritatea sau muţenia durerii intime, ori prin asumarea amărăciunii. Cu rol de performance art, vernisajul a beneficiat de „adrenalina” unei partide de zaruri live purtat între artistă şi curatoarea ei, criticul de artă Olivia Niţiş, în locul cuvântului de deschidere. Evidenţă în urma căreia oricare dintre câştigătoarea hazardurilor cubice şi comform unui obicei încetăţenit de şablonul social, s-a încasat de către înfrântă un surplus de identitate autocolantă, ambele jucătoare fiind îmbrăcate de data asta. Indiferent de persoana câştigătoare, femeia este considerată prototipul perdant al unor jocuri bărbăteşti, desuete...

O expoziţie pretenţioasă prin înţelegerea ei, Shemot (din ebraică = Nume), la Galeria Helios, autoare fiind sculptoriţa Linda Saskia Menczel. Având ca sursă de inspiraţie trei pasaje din Exod şi studiul Kabalei (interpretare – ulterior doctrină – ezoterică şi simbolică al Vechiului Testament), o serie de litere anagramate într-o logică cunoscută numai iniţiaţilor, au drept rezultat apariţia unor cuvinte-cheie în numele unor reguli prohibite de a nu fi pronunţate explicit, ci doar vizualizate în forma lor pur grafică. Ele fac trimiteri la diferite circumstanţe sau stări umane, iar prin asocierea la un bogat bagaj informaţional dobândit anterior şi subiectiv, se pot crea nepătrunse sisteme de înţelegere, oarecum obscure, asupra vieţii reale. Pe scurt, o uşă deschide alte uşi, cu impresia atotcunoaşterii totale dar şi al nimicului universal, în răsplata riscantă de a pierde memoria ori prezentul în favoarea a ceea ce va urma să fie. Strict artistic, expunerea celor 100 de sculpturi în bronz de mici dimensiuni, în basorelief şi/sau ronde-bosse, atestă seriozitatea şi profunzimea abordării studiului îndelungat, pe fondul unui invidiat autocontrol conceptual al reprezentărilor generate de formele de bază ale geometriei – triunghiul, pătratul şi cercul.

Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 1 septembrie 2009

AUGUST 2009

Expoziţii de iulie

La Galeria Jecza – Triade s-a vernisat expoziţia About bodies – Despre corp, cu patru artişti tineri: Mihai Ciplea – ajutat de imensitatea întunericului din fundal, cu doar un cap şi două mâini pictate în alb, îşi face apariţia o fantasmă onirică, parţial temătoare, mereu întrebătoare. Cosmin Moldovan – se joacă cu lemnul, propunând corcituri dintre corpurile unor patrupede şi feţe umane, asemănătoare totemurilor, nişte pocitanii expresioniste. Cristina Pecherle – este mai dulce, portretele ei sunt desenate simplu, naiv, pe suprafeţe asemănătoare macrameurilor ce aduc o notă ingenuă kitsch-ului. Şi, în fine, Bogdan Raţă – cu o metamorfoză anatomică surprinzătoare, suprarealistă, un dialog carnal între o talpă de picior şi degetele de la o mână, ataşate în continuarea tălpii. Sunt descrieri valabile tuturor lucrărilor prezentate, schimbându-se doar forma, desenul şi/sau componentele corporale. Expoziţia pare a fi eclectică, prin diversitatea stilurilor personale sau al asocierilor la diverse direcţii artistice. În cadrul aceluiaşi eveniment, s-a lansat jurnalul de artă al galeriei, "1 mp de artă contemporană”, iar Premiul de Excelenţă Culturală Austrian Airlines i-a fost acordat lui Cosmin Lungu.

Ecorşeu, şi daca îmi este permisă adăugirea, printre îngeri, o expoziţie al pictorului Sorin Scurtulescu, la Galeria Calina. Sunt personaje vag feminine, apropiate unisex-ului, atent căutate ca ipostaze cariatidice dintr-un alt timp. Aflat între culori intense, adeseori amestecate cu mult alb, autorul trăieşte printre nori, hieratic. Printre noi se coboară doar inefabilul, greu de atins cu degetul, eventual cu penelul sau lăţimea şpaclului dintr-o singură mişcare, lipsit de contur anatomic. Prezenţa unui expresionism nedefinit clar, ascunde de fapt lirismul unei obsesii angelice, precum o icoana profană ce-şi caută locul printre sfinţi. Expoziţia surprinde, mai mult decât se percepe la prima vedere, senzaţia levitării înaintea sau în urma unei călătorii iniţiatice.




Secţia Textile din cadrul Facultăţii de Artă a Universităţii de Vest din Timişoara şi-a prezentat examenul de licenţă – anul 2009 (profesor Rodica Banciu), la Galeria Helios. Încadrat proiectului artistic local "Timişoara - oraş deschis artelor", lucrările semnate de Henter Apor, Cătălina Mălăieţ, Eugenia Nicşa, Bogdana Podaşcă, Iuliana Prăjescu, Roxana Sapcii, Sárig Tünde, Roxana Sicoe şi Ioana Voicu sunt prelucrate prin tehnici tradiţionale, imprimeuri sau colaje textile, într-un bogat şi variat demers tematic, unele fiind prezentate şi în variante tridimensionale. Dealtfel 3D este caracteristica întregii expoziţii ce pare venită din ambientul oriental şi o poveste de narghilea, cu unui parcurs vizual plin de culoare, formă şi concept, unde rişti să te pierzi.




În organizarea Institutului German pentru Străinătate şi a Centrului Cultural German din Timişoara, pe simezele Muzeului de Artă au fost expuse o parte din lucrările unui important artist al secolului XX: Otto Dix (1891-1969), unul dintre reprezentanţi expresionismului patetic german, alături de prietenul său George Grosz, aflaţi amândoi pe direcţia "verism”-lui dat de curentul Noua Obiectivitate – 1925 (direcţie care, influenţată de Giorgio de Chirico şi pictura sa metafizică, va naşte mai departe realismul magic, o fascinaţie artistică preluată preponderent de literatura universală prin cărţile purtând semnătura Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez, Günter Grass sau John Fowles). Cele 86 de gravuri originale sunt împărţite în două tematici: Grafică critică, realizate între anii 1920-24, respectiv Războiul, tipărite în anul 1924. Prima temă surprinde decadenţa societăţii germane de după Primul Război Mondial, caracterizată prin violenţă, sexualitate şi putere social-politică, cu aspecte groteşti şi portrete caricaturale tipic personajelor perindate birturilor sau bordelurilor: Vizită la Madame Germaine din Méricourt. Cealaltă temă abordează iraţionalitatea suferinţei şi al morţii iminente, stări psihice intens acumulate în urma cotidianului petrecut printre tranşee, gropi, molozuri, răniţi sau cadavre: Baricadă. De aşteptat, în anul 1933 puterea naţional-socialistă îl adaugă pe lista "artă degenerată”, fiind arestat de Gestapo pentru o scurtă perioadă, în care o parte din lucrari îi sunt distruse. Otto Dix se refugiază în pictură, realizând peisaje, portrete şi alegorii religioase. Ulterior celui de-al Doilea Război Mondial, artistul este reconsiderat, iar tematica picturii sale reia vraja suferinţei din ultima conflagraţie mondială, parte a uneia dintre celei mai sumbre exprimări umane. Printre cele mai cunoscute lucrări din această periodă se enumără Job, Mask in Ruins sau Ecce Homo II.

Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 4 august 2009

IULIE 2009

Culorile solstiţiului

Structuri posibile, o mini-retrospectivă Lidia Ciolac şi un album monografic „Morfologii imaginare”, în cadrul programului Maeştrii Timişoarei, un program iniţiat şi organizat de Galeria Triade. Cu matematica ritmului bine construit, formele grafice executate prin contur simplu sau prin suprafeţe umplute de laviuri şi culori, pot fi încadrate într-un „suprarealism abstract” sau „suprarealism constructiv”. Cu certitudine, graficiana îşi camuflează discret, dar cu persuasiune şi intense doze lirice, bogăţia ei imagistică, întregită de personaje fantastice, unduioase arabescuri irepetabile sau transparenţe ale unor structuri vegetale sau labirintice, mereu altele. Lucrările Lidiei Ciolac sunt precum încăperile dintr-un imens castel al lumii onirice, cu nenumărate călătorii prin săli de lectură vizuală.

Galeria Calina continuă seria expoziţională al anului 2009, cu tematica Exprimă-te prin artă: dinamism şi diversitate culturală, concept dedicat tinerilor artişti români. Andrei Ciubotaru (Bucureşti) îşi prezintă Arca sa (din ebraicul arôn = casă): o prismă hexagonală cu personaje abstracte umane, decorative şi oarecum mecanice, înlănţuite asemănător zidurilor unei cetăţi, peste o tablă aşezată pe trei tuburi culcate. În chip de creneluri, figurile lor sunt lipsite de fizionomii individualizate, aşa cum corpurile lor monumentale ascund, în interior, un ancestral mister greu de desluşit. La fel de decorative şi impersonale, câteva Portrete cu mască de gaze stilizate geometric, tridimensionale şi colorate, străjuiesc simezele galeriei, amintind de blazoanele unor familii de luptători, anonimi contemporani într-un spaţiu prea liber, parcă neterminat.

O expoziţie „dedicată celei mai dramatice şi obscure perioade”, cu Cei ce se pedepsesc singuri: Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu, Arta şi România în anii ’80-’90, la Muzeul de Arte Timişoara – curator Erwin Kessler. Atipici artei acelui timp, cei trei artişti cu aripi neştiind exact unde pot zbura, expun desene, picturi, fotografii, însemnări etc, cu opţiunea încadrării în nimicul monoton, aşezaţi precum insectarul dintr-un sertar ce nu se mai deschide. Într-o abundenţă introspectivă de hazard cotidian, cu idei reale apoi etern perdante şi un pas înaintea alienării, ansamblul conţine mesaje frustrante dintr-un (auto)exil al muţeniei totale şi durerea negăsirii unui loc anume. Cu numeroase (auto)portrete – strigătele surde ale lui Bertalan, simplitatea morbidă şi caricaturală a lui Mitroi, grimasele lui Grigorescu – lucrările sunt legate de caracteristicile constructivismului, post-dadaismului, neo-ortodoxismului etc. Privindu-le, un ac stă înfipt în spate şi simt că am şi dau... din aripi. Zadarnic... Expoziţia-insectar este însoţită de o carte documentară.

În continuare la Muzeul de Artă, Mihail Moldoveanu (stabilit la Paris) şi expoziţia sa de fotografie A propos de Robert Wilson, cu instantanee din spectacolele de teatru experimental ale regizorului american amintit adineaori. Posedând o gamă variată de abordări artistice (arhitectură, coregrafie, pictură, sculptură, design etc) sau colaborator al multor artişti cunoscuţi (Allen Ginsberg, Tom Waits, Lou Reed, Giorgio Armani ş.a.), Robert Wilson este considerat unul din vrăjitorii jocului de lumini la numeroasele „mise en scene” desfăşurate pe marile estrade internaţionale, începând din anul 1969: The King of Spain, Lohengrin, Peer Gynt, Hamlet, Faust, POEtry etc, unde actorii devin părţi componente ale unei scenografii pe cât se poate de simple şi austere, pe atât de inconfundabile în avangarda gen(ia)ului. Conceptual, sunt asociate influenţe din suprarealism, dadaism sau arta minimală, în fascinaţia unor efecte vizuale şi imagini realizate doar prin compoziţie, lumină şi culoare. Cu aceeaşi ocazie, dar separat, Mihail Moldoveanu a prezentat şi o serie de fotografii despre Timişoara, materializate într-o elegantă carte de autor.

Un eveniment cu totul special a fost găzduit la Galeria Helios. Este vorba de manifestarea expoziţională Absurdul în artele vizuale, organizată de Filiala Timişoara a Uniunii Artiştilor Plastici din România, pentru a marca o sută de ani de la naşterea marelui dramaturg româno-francez Eugene Ionesco. Printre expozanţi s-au numărat Romul Nuţiu, Suzana Fântânariu, Elena Minodora Tulcan, Dumitru Şerban, Constantin Răducan, Ştefan Luigi Varga, Viorel Cosor, Sorin Nicodim, Maria Bana Jichiţa, Gabriel Kelemen, Oana Bolog-Bleich, Traian Abruda şi Felicia Selejan.





(Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 7 iulie 2009)

IUNIE 2009

Verticale plastice

1984 este anul aproape uitat al primei tabere de sculptură în piatră, din inima Timişoarei, rânduită promenadelor pe faleza Parcului Alpinet şi al Catedralei, între poduri. I-a urmat o alta în 2003, dominată de metal şi situată între Parcul Rozelor şi cel al Copiilor. Recent, Vlad Aurel (Bucureşti) – Coloană Bizantină, un basorelief transparent cu îngeri deasupra; Ştefan Călărăşanu (Timişoara), prezent şi pe faleză – Coloana cu semne, o textură cu vibraţii totemice; Maxim Dumitraş (Sângeorz-Băi) – Coloana Albastră, o sinuoasă şi viguroasă scurgere a cerului peste creasta copacilor, în pământ; Ilarion Voinea (Cluj Napoca) – un Dialog estompat modular în spatele a două oglinzi simetrice; şi Gheorghe Zărnescu (Bucureşti) – cu un alt Dialog între verticala înălţării şi orizontala statorniciei, golul complementar plinului... sunt autorii lucrărilor dăltuite în lemn din tabăra anului 2009, intitulată sugestiv La Castel. Integrate discret micului scuar cu o singură alee şi copaci răsfiraţi din spatele Huniazilor, şi fără deranjul vecinătăţii In memoriam decembrie 1989 (Peter Jecza), supleţea şi valoarea estetică ale ansamblului sculptural în sine, monumental, pot deschide seria unor noi amplasamente ambientale contemporane, cu atingerea trecătorilor către artă. Aşteptarea poate fi scurtată de timp, în oraşul atâtor parcuri...

Bogdan şi Magda Pelmuş, respectiv Betoane şi eroi, la Galeria Calina. Conectaţi la desuetudinea încrederii în aşa-numitele valorile „eterne”, cei doi artişti disimulează, conceptual, existenţa cotidianului prezent şi un pic din trecut. Dacă Bogdan scoate înghesuiala plată al oricărui cartier mărginaş, îmbâcsit şi steril cromatic, spre o strălucitoare perspectivă trompe l’oeil a kitsch-ului de salon, Magda persiflează personaje şi simboluri dătătoare de speranţe: Moş Gerilă, Dracula, Becali, Băsescu, oaia tricoloră din Mioriţa, o Dacie (automobil) model vechi, harta României şi legendarele ei bogăţii postbelice etc, panotate precum finalul unui hazardat joc la poker între nomenclaturişti şi bufoni. Este o expoziţie-sinteză a ultimei jumătăţi de secol, cu emblematici eroi şi autosuficienţa erori-lor lor dezvoltate, temporal şi cinic, în orori naţionale.

O expoziţie omagială la Muzeul de Artă, Ion Popescu-Negreni (1907-2001). Pictorul, fost prizonier de război mondial la Krasnogorsk – Rusia, este marcat între limitele unui post-impresionism românesc, cu influenţe asociate artei lui Theodor Pallady. Elementul definitoriu din opera sa îl reprezintă forma lipsită de detalii nesemnificative, încadrată de trecerile subtile ale griurilor cromatice din ocru, galben-oranj, albastru şi violet, înaintea unor scurte tuşe simplificatoare direct din tub. Peisajele, portretele, naturile statice şi compoziţiile de gen sunt absente experimentelor modernităţii. Ele imprimă însă, prin compensare, o puternică stare de melancolie, tăcere, singurătate, austeritate, libertate sau dezinvoltură, separate sau luate toate împreună.

În librăria Cartea de Nisip, o „scurtă” expoziţie Nada Stojici, ilustratoarea poeziilor semnate de Borco Ilin, Adio, gondolier, vin caii!, tipărite la Editura Brumar. Într-o noapte a nordului pierdut, cuvintele poetului se-nşiră cu umor hâtru, stinse apoi nostalgic, printre rânduri realiste, de o ultimă sticlă. În urma lor, dau năvală caii Nadei... pe suprafeţe tridimensionale mici, din lemn. Cromatica nocturnă din picturi este calmă, cu atmosfera oniricului. Protectoare, câteva stele şi o palmă deschisă peste care alergă, singuratice, elegantele animale, călăuzesc aprecierile asupra vieţii. Ambianţa finală din versuri şi lucrări, este cea a eternei plecări, mai departe, indiferent unde. Deasemenea, câteva frumoase semne de carte din metal gravat pecetluiesc povestea unei nopţi de toamnă.

(Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 2 iunie 2009)

Înconjurat de iarbă – expoziţie Ciprian Chirileanu, la Galeria Helios.

http://inconjuratdeiarba.blogspot.com

MAI 2009

Borderline – în căutarea unui nou model

Prin îndelungata ei experienţă curatorială, criticul de artă timişorean Ileana Pintilie a prezentat la Galeria Pygmalion, sub egida Centrului Cultural German, a Direcţiei pentru Cultură Timiş şi a Consiliului Local Timişoara, un nou proiect internaţional intitulat Borderline. Continuator şi de multe ori confundat cu Happening-ul anilor ’60 (ilustrat de creatori precum John Cage, Allan Kaprow, Jim Dine), dar consacrat deplin deceniului al şaptelea, Performance art-ul (Yves Klein, Joseph Beuys, Piero Manzoni, apoi Marina Abramovici) reprezintă ansamblul vizual aflat la graniţa dintre teatru, mimică, dans şi artă plastică, adesea cu apanaj şocant, aparent ilogic şi risc al hazardului ludic – o îmbinare pretenţioasă între subtilităţile spectacolului şi al trupulului uman în sine, şi rădăcinile conceptuale ale futurism-dadaism-suprarealism-ului. Lipsită de convenţional, uneori cu implicarea publicului confuz, mişcarea evidenţiază, în timp, un anumit catarsis al derulării acţiunii performante, cu „ingrediente” preluate din culturi arhaice şi stări psihice, universal amnezice.
Tematica „Borderline”-ului este explicată de criticul Ileana Pintilie, prin depresia comunităţilor învinse de stările tranzitorii şi paradoxale ale prezentului, de griul no man’s land-ului contemporan dintre estul şi vestul geopoliticului european. În psihologie, sindromul borderline, aşa-numitul „sindrom de graniţă”, denumeşte acele tulburări de personalitate individuală aflate între conştient şi nevroză („nu deţin control asupra mea”). În cadrul evenimentului s-au desfaşurat o serie de workshop-uri, performance art şi proiecţii semnate de Yuri Leiderman (Rusia) – cu argumentul geopoeziei sale, ca atitudine libertină şi pervertită al geopoliticului, dar care nu semnifică nimic – Sandra Johnston şi Alastair MacLennan (Irlanda de Nord), Barna Vetro, Levente Kozma, Nemere Kerezsi (Ungaria/Romania) şi Gustáv Ütö (România). Alături de ei, Richard Ashrowan (Scoţia), cu o expoziţie de fotografie şi film, Lament: imagini-module cu vegetaţie unduită de vânt şi curgerea unui râu cu turbioane line, în atmosfera stranie a pustietăţii unei frontiere de pământ sau de apă. Pe un fond muzical special ales, un grup compact de bule ce inevitabil intră în hora vârtejurilor, sau încercarea unei pene albe de a se elibera, prinsă fiind între firele ierburilor, estompează orizontul prin bocetul norilor şi tristeţea meditativă a ceţii scoţiene/engleze.









(Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 5 mai 2009)

MAI 2009

Cromatici timişorene

Într-o reprezentare abstractă, simezele Galeriei Helios se împrospăteză prin grafica lui Jakabhazi Alexandru. Extrem de vidat, spaţiul foarte alb din lucrări încadrează formele spontane cu cele elaborate, materia cu materialul, vizualul vibrant cu viziunea decorativă, precum atracţiile unui magnet şi câmpurile sale dimprejur. Tensiunea, bine cumpănită de sobrietatea eliberării ei, reprezintă simbolul expoziţiei, fiind descoperită în toate schemele compoziţionale. Prin dinamica intersecţiilor, suprapunerilor sau transparenţelor, elementele compoziţionale sunt construite aşa cum stupul poate fi purtat de roiul albinelor sale.

În continuare la aceeaşi Galerie Helios, o expoziţie cu nesfârşite împărţeli şi permutări de linii ce pot fi înţelese ca un arabesc al geometriei plane, subscris Semne-lor sculptorului Matei Gaşpar. Dealtfel, cercul, triunghiul şi pătratul sunt componentele repetitive ale lucrărilor parietale, „colate” într-un registru experimental cu materiale neconvenţionale: spumă poliuretanică, desen cu gips sau cu ajutorul sudurii pe tablă, tablă ataşată ulterior pe pânză etc. Mai mult decorative, Semnele artistului denotă simplitatea unui sistem de comunicare directă, solitară şi monumentală.

Muzeul de Artă din Timişoara găzduieşte expoziţia de Stampe veneţiene – sec XVIII din colecţia Muzeului Ţării Crişurilor (Oradea), curator Ana Martin. În acel timp, Veneţia, supranumită „magazinul de stampe al Europei”, dezvoltă arta reproducerii sau interpretării tipografice după pictura maeştrilor (Rubens, Guido Reni, Piazzetta). Gravori ca Francesco Ambrosi, Francesco Bartolozzi, Fabio Berardi, Giacomo Leonardis, Pietro Monaco, Francesco del Pedro, Marco Pelli, Giovanni del Pian, Marco Alvise Pitteri, Giovanni Volpato, Theodore Viero şi Appo Joseph Wagner realizează, în tehnica aquaforte sau prin incizia cu dăltiţa, portrete de papi, scene biblice cu apostoli şi scene de gen – lunile anului, încadrate stilului neoclasic.

Celei mai frumoase, o expoziţie de debut al Timeei Ciora, în Cărtureşti-Unirii. Conturate parcă dintr-un singur creion şi cu o debordantă imaginaţie figurativă, desenele ţes naraţiuni cu atmosfere suprarealiste. În jurul unui măr, reprezentat uneori prin culori şi forme diferite, inclusiv în colaje tridimensionale, se petrec detalii aerisite, figuri şi personaje fantastice, fiecare având dorinţa exteriorizării personalităţii lor. Frumuseţea poveştilor constă în paradoxul dintre veselia distractivă, specifică unui teatru de păpuşi şi tristeţea din ochii tuturor actorilor.

Un duet-duel al portretelor, declarat de Andreea Teodorescu – Chipuri ale apei şi ale focului, şi Daniel Apostu – Portrete lăuntrice. Lucrările expuse faţă-n-faţă, sunt ca seducţiile prin gânduri petrecute între oameni. În pictura Andreei, chipurile, camuflate de largi tuşe cromatice, stau înghesuite pe întreaga suprafaţă, ca o inspirare obosită. În opoziţie, portretele lui Daniel lasă spaţiu şi trupului, expansiv prin fundalul aerisit de mult alb şi cu dinamica expirărilor descătuşate sau al mirării. Expresionismul şi ambianţa nerostirii, o luptă purtată numai din priviri, sunt particularităţile expoziţiei.

În fine, sunt de remarcat două evenimente susţinute de elevii Liceului de Artă din Timişoara: Vlad Bălaşa, Remus Dăescu şi Radu Odangiu (clasa Dana Mercea-Miclăuş), cu o expoziţie de pictură – Praguri, la Palatul Administrativ, etaj II. Tematica este dominată de prezenţa feminină şi de câteva peisaje, cu atmosfera aşteptării permanente apropiată meditaţiei. Cromatica este bine dozată prin amestecul cu negru. Şi debutul Andreei Bodor (clasa Eugenia Banciu-Drăgoi), cu o serie de autoportrete, Contraste, la Cafe Papillon. Fotografiile, alb-negru, focalizează anumite porţiuni-detalii fizionomice, cu bucuria unor descoperiri în faţa oglinzii, noaptea. Ambele evenimente certifică bogata activitate artistică al instituţiei amintite, puţin cunoscută publicului.

(Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 5 mai 2009)

La prima vedere, o expoziţie „vraişte” la Galeria Calina. Liviu Epuraş (Constanţa) expune o Arheologie portabilă, într-o succesiune bizară de ready-made-uri din scaun, picturi clasice, o roabă, un tomberon, un manechin, cioburi arheologice etc... Pentru a înţelege substratul lucrărilor, trebuie bine citite titlurile lor: Pluta Meduzei sau Moartea lui Polybotes în direct la TV 1 – diverse cioburi din statui umane, aşezate peste un palet de transportat materiale grele, respectiv îngrămădite în carcasa unui televizor. La a doua vedere, complexitatea tematică şi o anumită tentă ironică ordonează, într-un registru cultural profund, raţiunea a ceea ce am fost odată şi ce am ajuns acum.