Cromaticile Vrăjitorului din Oz
Culoare după culoare, prin culoarele naturii... Şi un orb când intră în Pădurea văzută şi ierburile înţelese, la galeria Helios, şi-ar găsi lumina ochilor. Dacă Ioan Mercea (Drobeta Turnu-Severin), tatăl, cântă apa cerului şi atmosfera împădurită ale Cazanelor Dunării, Dana Mercea Miclăuş, fiica, încântă frunza proaspăt înviorată de roua dimineţii. Există un transfer comun, firesc dealtfel, prin talent, motiv şi cromatică solară, între cei doi pictori, dar apare clar departajarea personalităţii lor prin pensulaţie sau percepţie. Unul abundă de nuanţe subtile, spontane, cealaltă urmează atent cărarea pământului, de-a lungul formelor verzi ivite printre paşi. Tatăl este macroscopic, iar fiica microscopică, amândoi îndrăgostiţi de vegetaţie, precum o declaraţie cu ochii larg deschişi, în lumina şi puterea Soarelui.
Confirmările criticului de artă Ioan Iovan, la Helios, adună o parte din generaţia tânără. Însfârşit, Facultatea de Artă timişoreană îşi arată blazonul, majoritatea fiind absolvenţi, ulterior dascăli ai ei. În fiecare colţ al galeriei, aerul spaţial al sculpturilor continuă spaţiul aerat al graficii, ca proiecţii în alb-negru. Împreună, construiesc trasee permanente, dinamice, vizitatorului, fiecare lucrare fiind un început sau un sfârşit al vizualizării. Liniile bi- şi tri-dimensionale ale tuturor operelor, sunt prezenţe ale unui singur autor, în semnătura diferitelor etape ale creaţiei sale unitare, atent selectate cu o oarecare intimitate personală. Dar despre apartenenţa lor conceptuală,
Galeria Mansarda a aceleiaşi Facultăţi, găzduieşte expoziţia austriacului Prasthan Dachauer (Austria). Artistul, adept al suprafeţelor bogate în textură, bine studiate, include realitatea subiectivă în povestea propriilor vise, cu o oarecare prospeţime. Gravurile, în tehnica litografiei, cu ulterioare intervenţii acuarelizate, au ca temă permanentă peisajul, acoperit de memoria liniştii şi meditaţiei. Natura scrie acum poeme onirice, ca pauze între două evenimente ce vor fi trăite, iar portretele precis desenate, singulare sau în grup, ataşate pe fundal, aduc a îngeri, singurele personaje al unui scenariu déja-vu. Apariţia copacilor printre stânci sau ceruri, ca şi inserarea unor garduri din lemn, definesc apartenenţa la un modernism clasic, unde abstractul nu prea îşi are loc aici.
Kocsis Rudolf ne arată ale sale Amprente, la galeria Calina. O senzaţie a levitaţiei, uşoară mângâiere a privirii, învăluie imponderabilitatea lucrărilor abstracte, stilizate sau virtuale. Sculpturile-obiect sunt esenţializate la imediata lor funcţionabilitate, iar reprezentările umane par totemuri închinate persoanelor dragi, dispărute, cu gândul celui ce le (cu)prinde. Atât formele cât şi dimensiunile lor relativ mici, urmate de câteva desene înălţate pe simeze, ne conduc spre o lume a amintirilor, amprente ale unor trăiri nostalgice. Suprafeţele din lemn bine şlefuit permit, prin contrast, apariţia altora, zgrunţuroase, din acelaşi material, sau prin adaos de nisip sau metal, discret dozate. Urmele lăsate de artist ne conectează la sugestia trecutului imediat, atins de eternitate.
Debut fericit pentru viitorul absolvent Kövecsi-Kovács Imre, la galeria Centrului Cultural German. Asemănătoare unor seminţe germinate în mâinile mari ale unui vrăjitor din Oz, majoritatea sculpturilor, din lemn, sunt dedicate corpului uman, în special celui feminin (Tors I, II şi III). În unele lucrări, nişte spini ataşaţi şi/sau ulterior retezaţi, provoacă imaginaţia spre a intui o necunoscută floare frumoasă, deja retezată sau, de ce nu? furată şi oferită apoi cadou, fetei dragi. De remarcat sunt două lucrări: Idealul feminin, un „schelet” de aripă fragilă din crengi, agăţată de perete, pare să-şi ia zborul prin vântul părului ei... În contrast, o sculptură înaltă din fier sudat, având titlu Evoluţie, imensă în gabarit şi greutate, cu forme rotunde, organice, aduce a maşinărie secretă dezgropată întâmplător din pământ. Cu ochii închişi, oricine poate auzi, înlăuntrul ei, apa colcăind într-un perpetuum mobile al naturii renăscute, de acelaşi mare vrăjitor.
Renaşterea Bănăţeană – Paralela 45, 3 iulie 2007
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu