NOIEMBRIE 2007
Culorile avangardei
Noul an expoziţional începe cu o excelentă selecţie de picturi interbelice adunate din patrimoniul naţional. Aflaţi sub genericul Culorile avangardei (1910-1950), dintre pictorii expuşi la Muzeul de Artă din Timişoara, singurele nume recunoscute deplin de avangarda mondială sunt cele ale lui Marcel Iancu şi Victor Brauner. Primul, alături de poetul român Tristan Tzara şi încă alţi câţiva artişti europeni, în 1916 toţi, au cucerit Zürich-ul cu revista şi hazardul negării Dada-iste. Şi astăzi plutesc reminescenţele gândirii lor estetice... Celălalt, după o experienţă personală petrecută în ţară, la revistele Unu şi 75 HP, se complace în mrejele suprarealiste din Parisul anului 1938. Dealtfel, întreaga avangardă românească interbelică găseşte plăsmuire în literatura revistelor locale, fiind completată şi desăvârşită în paralel cu arhitectura şi pictura acelor timpuri. Nu întâmplător, România face prima strigare către conceptul unei aşa-numite „picto-poezii”.
În general, o caracteristică evidentă şi constantă a avangardei plastice româneşti este cea a unei activităţi aflate în afara graniţelor ei. Printre cei influenţaţi de cascada curentelor moderne sau de prieteniile cu pictorii europeni ai vremii, Nicolae Tonitza (Art Nouveau) şi Theodor Pallady (fovism) sunt, cronologic vorbind, primii. În perioada dintre cele două războaie, pe lângă Brâncuşi, Iancu, Tzara şi Brauner, pictorul Hans Mattis-Teutsch se imprimă sub pielea expresionismului, cu adaosuri bine dozate de atingerea altor „-isme”. Un alt pictor, Max H. Maxy se învârte cu succes prin meandrele constructivismului şi abstractului. Corneliu Michăilescu se bucură de linia cubistă şi viziunea suprarealistă. Ion Ţuculescu, absolvent de Ştiinţe Naturale şi Medicale, dar cu studii libere de pictură, poate sta oricând, oriunde şi oricui în faţa expresionismului. Şi enumerarea poate continua: Camil Ressu, Francisc Şirato, Apcar Baltazar, Alexandru Phoebus, Jean Steriadi, Petre Iorgulescu-Yor, Ion Teodorescu-Sion, Marius Bunescu, Arthur Segal ş.a.
Un alt aspect al avangardei ce nu trebuie neglijat, este apariţia primei generaţii de pictoriţe. Dintr-o serie de nume feminine (Cecilia Cuţescu-Stork, Magdalena Rădulescu, Nina Arbore) singura artistă prezentă în expoziţie este Olga Greceanu (Art-Deco şi cubism).
Majoritatea dintre ei s-au întors în România cam în aceeaşi perioadă. Aici, inerţia modernismului popular „grigorescian”, devenit clasic, s-a amestecat cu ceaţa estului din pragul ultimului război mondial. Uşa deschisă ulterior a umplut ţara de paradoxuri şi, ironie a sorţii! avangarde în roşu, impuse. Iar hazardul poeziei cromatice s-a pierdut sub ghilotina grotescă a cenzurii... Expoziţia în sine regăseşte memoria culturală a unei ţări violate, brusc şi voit, de vremea îmbuibaţilor proletari. Cu un oarecare gust de amărăciune, rămân ecoul şi ficţiunea a ceea ce putea continua firesc, după un demers artistic interbelic deloc umil. Atunci, şi pare demult, sinceritatea unei idei învăluite de o simplă pată colorată, erau suficiente instrumente pentru descoperirea unei naţii aflate în anvergura ei intelectuală.
Culorile avangardei
Noul an expoziţional începe cu o excelentă selecţie de picturi interbelice adunate din patrimoniul naţional. Aflaţi sub genericul Culorile avangardei (1910-1950), dintre pictorii expuşi la Muzeul de Artă din Timişoara, singurele nume recunoscute deplin de avangarda mondială sunt cele ale lui Marcel Iancu şi Victor Brauner. Primul, alături de poetul român Tristan Tzara şi încă alţi câţiva artişti europeni, în 1916 toţi, au cucerit Zürich-ul cu revista şi hazardul negării Dada-iste. Şi astăzi plutesc reminescenţele gândirii lor estetice... Celălalt, după o experienţă personală petrecută în ţară, la revistele Unu şi 75 HP, se complace în mrejele suprarealiste din Parisul anului 1938. Dealtfel, întreaga avangardă românească interbelică găseşte plăsmuire în literatura revistelor locale, fiind completată şi desăvârşită în paralel cu arhitectura şi pictura acelor timpuri. Nu întâmplător, România face prima strigare către conceptul unei aşa-numite „picto-poezii”.
În general, o caracteristică evidentă şi constantă a avangardei plastice româneşti este cea a unei activităţi aflate în afara graniţelor ei. Printre cei influenţaţi de cascada curentelor moderne sau de prieteniile cu pictorii europeni ai vremii, Nicolae Tonitza (Art Nouveau) şi Theodor Pallady (fovism) sunt, cronologic vorbind, primii. În perioada dintre cele două războaie, pe lângă Brâncuşi, Iancu, Tzara şi Brauner, pictorul Hans Mattis-Teutsch se imprimă sub pielea expresionismului, cu adaosuri bine dozate de atingerea altor „-isme”. Un alt pictor, Max H. Maxy se învârte cu succes prin meandrele constructivismului şi abstractului. Corneliu Michăilescu se bucură de linia cubistă şi viziunea suprarealistă. Ion Ţuculescu, absolvent de Ştiinţe Naturale şi Medicale, dar cu studii libere de pictură, poate sta oricând, oriunde şi oricui în faţa expresionismului. Şi enumerarea poate continua: Camil Ressu, Francisc Şirato, Apcar Baltazar, Alexandru Phoebus, Jean Steriadi, Petre Iorgulescu-Yor, Ion Teodorescu-Sion, Marius Bunescu, Arthur Segal ş.a.
Un alt aspect al avangardei ce nu trebuie neglijat, este apariţia primei generaţii de pictoriţe. Dintr-o serie de nume feminine (Cecilia Cuţescu-Stork, Magdalena Rădulescu, Nina Arbore) singura artistă prezentă în expoziţie este Olga Greceanu (Art-Deco şi cubism).
Majoritatea dintre ei s-au întors în România cam în aceeaşi perioadă. Aici, inerţia modernismului popular „grigorescian”, devenit clasic, s-a amestecat cu ceaţa estului din pragul ultimului război mondial. Uşa deschisă ulterior a umplut ţara de paradoxuri şi, ironie a sorţii! avangarde în roşu, impuse. Iar hazardul poeziei cromatice s-a pierdut sub ghilotina grotescă a cenzurii... Expoziţia în sine regăseşte memoria culturală a unei ţări violate, brusc şi voit, de vremea îmbuibaţilor proletari. Cu un oarecare gust de amărăciune, rămân ecoul şi ficţiunea a ceea ce putea continua firesc, după un demers artistic interbelic deloc umil. Atunci, şi pare demult, sinceritatea unei idei învăluite de o simplă pată colorată, erau suficiente instrumente pentru descoperirea unei naţii aflate în anvergura ei intelectuală.
(Renaşterea Bănăţeană – supliment Paralela 45, 6 noiembrie 2007)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu