SCRISOAREA PE CARE NU O VEI CITI NICIODATĂ, de Nicolae Strâmbeanu - editura Humanitas, 2006 - roman.
Citind Scrisorea pe care nu o vei citi niciodată, Prinţesa evocată de Nicolae Strâmbeanu şi-a permis sa-mi şteargă cu aripa sa, o lacrimă eliberată din colţul ochiului. Albă petală-ntr-o ceaţă a aducerii-aminte…
- Incredibil! mi-am spus.
Apoi am întrebat-o:
- Tu, personaj de carte, exişti?
Dar n-a mai apucat să-mi răspundă. Viaţa de şantier îi furase muştiucul vorbirii şi nu mai avea timbrul trombonului. Mi-a ramas doar imaginea Ei pe un un bilet de tramvai, pe care doar un cunoscător o poate deosebi de găurile făcute de taxator.
Astfel am înţeles eu tragismul unei întregi generaţii. E ca un bilet, fără întors, către un timp al memoriei înaripate.
După debutul al naibii de furtunos la Editura Humanitas, Evanghelia după Araña, în anul 2004, însoţit ulterior şi de un premiu, fireşte, pentru debut, corabia domnului inginer chimist Strâmbeanu, putea eşua printre stâncile colţuroase ale auto-pastişării. Lucru de neiertat printre profesionişti. Se cunoaşte faptul că orice artist – fie el om de litere, muzician sau plastician – aflat în urma unui creaţii aducătoare de performanţă, are tendinţa umană, dar şi conştient facilă, de a persista într-ale variaţiunilor pe aceaşi temă de succes.
Ar fi putut naufragia astfel, fără busolă sau aureolă boreală, mult şi fără folos. Iar timpul uitării nu cunoaşte mila.
Dar, în cazul lui Strâmbeanu, acest al doilea roman reprezintă invitaţia la un re-debut.
Haioasele întâmplări le-am ascultat la ceas de seară şi câteva pahare de vin, înaintea cărţii. Toate se lăsau cu râsete şi mirări, în aceeaşi prospeţime a poveştilor de seară, până târziu, alături de un excelent narator. Dacă Evanghelia... a presupus o atenţie distributivă acordată simultan arhaismelor, personajelor sau decorului venit din alte vremuri şi ţinuturi, cu surplusul ei filosofic şi esenţa unui filon de intensă cercetare documentară, Scrisoarea… surprinde prin spontaneitate. Nu te lasă până nu umezeşti cu degetele, colţul ultimei pagini, în dorinţa de a descoperi o eventuală continuare a întâmplărilor, pe coperta IV, spate.
Cei care au citit Evanghelia după Araña, vor avea surpriza să întâlnească în Scrisorea pe care nu o vei citi niciodată un alt timp, mult mai direct, mai concret şi neverosimil de aproape. Şi, mai ales, nemaipomenit de sincer în discurs. Odată deschisă, cartea îşi porneşte învechita bandă magnetică a lecturii muzicale, ascultată nostalgic cu urechea memoriei, chiar înainte de a fi citită cu ochii.
Mulţi din cei care au peste peste 35-40 de ani, dar mai ales celor trecuţi de ani, deja 50, vor da piept propriilor reminiscenţe, propriilor amintiri, propriilor eşecuri. Întregul deceniu al anilor 80, timpul aferent romanului, reprezintă începutul maturizării actualei generaţii aflată în plin potenţial social. Pe umerii ei cad acum toate responsabilităţile. Iar viaţa fiecăruia dintre ei se împarte în două luntrii: extrema constrângere ideologică de atunci, opusă actualei perioade de exprimare liberală. Trebuie să recunoaştem deci, cu respect, că este o generaţie învolburată de regăsire a unei identitaţi proprii, după spulberarea nenumăratelor vise tinereşti.
M-aş bucura dacă, după citirea cărţii, generaţia tânară şi-ar înţelege părinţii cu o întrebare naivă: „Aţi fost angajaţi ai unui şantier mare cât o patrie lungă şi lată?” Asta deoarece simt romanul de faţă ca pe un îndreptar. Poate subiectiv, dar plin de adevăr.
El este destinat deopotrivă personajelor absolut reale, încă în viaţă, dar mai important, tinerilor. Nu se doreşte a fi nici manual şcolar, nici dosar istoric-ideologic înţesat cu documente seci, pline de ştampile şi semnături indescifrabile. Este romanul unei trăiri fără viitor. Paginile sale pot zbura, peste timp, doar în mâinile celor ce vor să cunoască tăcerea unei generaţii ce, mă repet, încearcă să se definească. În primul rând uman. Apoi, social, şi cred, prea puţin prin bani.
De aceea, într-o primă fază a lecturării, mulţi ar putea avea un sentiment de respingere. Le înţeleg reacţia. S-au scris cărţi, s-au publicat documente, memorii, scrisori, s-au făcut atâtea filme legate de această perioadă greu înţeleasă în totalitatea ei, chiar de cei care au trăit-o.
Poate pentru unii, va naşte mici războaie lăuntrice cu duşmananul propriei conştiinţe. Sunt sigur însă că se vor regăsi destui dintre cititori care să-şi spună: Parcă era ieri-alaltăieri. Mi s-a întîmplat şi mie! Nu cumva am lucrat pe acelaşi şantier? Sau… nu… eu săpam alături... urmând a-şi spune sieşi: Ah, memoria, bată-o vina!
Dar nu poate fi vorba de nici un război aici. Caracteristica o reprezintă umorul, ca o reacţiei de neutralizare a unui acid de către o bază, ca să mă exprim pe limba chimistului Strâmbeanu. El transpare prin întâmplările tipice oricărei găşti nebune precum şi al hohotului universal. Oriunde se construia ceva, hei-rup-ismul năştea stupidităţi cel puţin hilare, dacă nu de-a dreptul groteşti. Un spaţiu al şantierului, cu noroaie până-găt, distanţe supradimensionale şi babiloniade ierarhizate, puteau declanşa oricând talente ironice tineretului ingineresc, ca un act de catharsis deplin. De aceea, nimeni nu prea avea chef de rateuri profesionale.
Şi apoi, însuşi decorul oraşului Drobeta Turnu Severin, loc unde se desfăşoară o bună parte a Scrisorii… se re-construia în întregime, împreună cu cetăţenii lui, după chipul şi asemănarea mult iubitului Întîi-Stătător al patriei… Cum să nu râzi amar de calul legat de balustrada unui bloc; de somnul unuia dintre personaje, într-o cadă de baie, în timp ce alţi protagonişti îi uscau hainele cu fierul de călcat şi eforturi camaradereşti; sau de acel om întâlnit întâmplător, aplecat de spate nu de „bătrâneţe haine grele”, ci din simplul motiv că nasturii de la vestă închideau şliţul pantalonilor…
În cele din urmă, cam toată cartea este impregnată de mirosul de alcool ieftin al acelor vremuri, ridicat la rang de virtute spirituală. Un substitut al timpului liber, mult prea pierdut în zbenguiala din spatele zăbrelelor intelectuale, sau al distracţiilor legale de orice fel. În navetă cu trenul, în inerentele gări ale timpului furat, în sacoşa cu şpăgi, dar mai ales pe şantier. Uneori însoţit şi de câteva ingrediente: muzică, poezie, dragoste…
Ce poate însemna dragostea în acest context?
Un dans al lui Fred Astaire şi Ginger Rogers pe muzica lui Leonard Cohen… O ultimă poezie semnată de Nichita Stănescu, într-o recentă interpretare a lui Vangelis… Sau Equinoxe-ul lui J. M. Jarre, în viziunea Dark side of the moon a trupei Pink Floyd.
Doamne, ce poate fi mai frumos?! O nebunie asumată, un exil într-un ospiciu, sau într-un timp al memoriei înaripate, cu oameni-păsări înghesuiţi într-o ţară tristă şi plină de alcool. Care, cu cât zboară mai mult spre vise, prin petecul lor de cer, aripile li se frângeau, apoi orizontul.
Doar Prinţesa – unica realitate din privirea umedă şi scrutătoare a autorului – mai putea zâmbi. Dar şi ea, întruchiparea mirajului ideal, de tip râsu’-plânsu’…
Citind Scrisoarea…
Text prezentat cu ocazia lansării romanului, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus – Bucureşti, 2006
CIPRIAN CHIRILEANU
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu